in Observator cultural nr. 698

Literatura trebuie sa abandoneze orice siguranta, sa fie o cautare permanenta, o tranzitie, o fuga. Actul poetic trebuie sa fie la fel de radical si lipsit de mila ca si viata. Imaginea acestui personaj aproape mitic – care traieste intotdeauna cu perspectiva disparitiei, abandonind totul si renuntind la prudenta – metafora lunetistului, inspirata de scrisul lui Bolaño, este reinventata de Marin Malaicu-Hondrari intr-unul dintre cele mai puternice romane publicate anul acesta de un scriitor roman.
La fel ca si in Apropierea si Cartea tuturor intentiilor, proza din Lunetistul cuprinde intimplarile, absurdul, iubirile, tristetea, sordidul si umorul experientei traite, toate acestea fiind „scufundate intr-un aer melancolic, de sfirsit de lume, asemanator aceluia din romanele cui Julio Cortázar sau Roberto Bolaño” (cum bine observa Simona Sora). Desi mai epica decit cartea precedenta si pastrind preocuparea centrala pentru ce inseamna sa fii viu, nici aceasta noua carte de proza nu pare sa admita in paginile sale ceea ce nu este poezie: filtrarea si distilarea unei experientei intensive si afective care elimina tot ceea ce in mod inert si superfluu neaga viata.