in Dilema veche, nr. 489

Analiza lui Andrei Oisteanu ma ia mai totdeauna prin surprindere, prin inlantuirea temelor aparent independente una de alta. De la solomonar la balaur am ajuns la vrajitori si vrajitoare. Mi se pare interesanta si plauzibila ipoteza lui Andrei Oisteanu conform careia Biserica Ortodoxa a fost destul de toleranta in fata acestor practici magice, atit de inradacinate si inlantuite in profesiunea credintei, din cauza slabiciunii sale organizatorice. Or, asta nu i-a prea ingaduit – spune autorul – o cruciada a rugurilor, comparabila cu cea desfasurata in lumea vestului european, incepind cu secolul al XIII-lea. Din paienjenisul povestilor erudite despre mituri, legende, rituri apotropaice de tot felul, superstitii si incantatii ne salveaza tot Andrei Oisteanu, cu o concluzie pe masura: «Aceasta este povestea cu care v-am inconjurat de trei ori si sper sa aiba asupra domniilor voastre aceleasi efecte benefice».