in Ziarul de duminica, nr. 17

Primul a aparut Emil. E prima carte la care plec intr-un fel dupa care ma opresc si schimb mult... Atunci cind m-am apucat sa scriu, Emil – al carui nume nu-l aveam – era cu personajul asta pereche, cu care era el in dialog intr-un fel... era o femeie. Nu mi-a placut ce-mi iese. Era ceva, nu stiu ce, dar era ceva facut asa, artificial. Nu stiu... mergea aparent, dar, daca nu iti place si nu iti da o senzatie de autentic si curatenie... eu nu suport asa facaturile, macar in ochii mei. Atunci m-am oprit luni bune, am eliminat total paginile alea si abia cind m-am lamurit ce o sa se intimple spre final, chiar in partea ultimei bucati unde apare acel caiet, abia in clipa aia am stiut „da, asta e cartea” si de atunci am tot scris. Dar momentul indragostirii asta e, cind am stiut clar care e finalul cartii. Nu stiam ce o sa se intimple pina la finalul cartii, dar a fost ca o iluminare.