Muzeul inocentei este o poveste de dragoste redata prin ochii personajului narator, trairile interioare ale acestuia fiind intense si primind. Inca din primul capitol, cititorul are in fata o intriga consistenta, cea a unei tradari urmate de o iubire ce ia nastere in secret si creste parca intr-o bula proprie. Pe parcursul romanului, naratorul lasa impresia ca este ghidul propriului sau muzeu, cel al inimii.
Kemal, fiul unui mare industrias, o reintilneste pe Fusun, o ruda indepartata ce apartine clasei inferioare si cu 12 ani mai tinara decit el, in vreme ce se pregateste de logodna cu Sibel, o fata de familie buna, educata la Sorbona. Acesta se indragosteste de Fusun pe parcursul a citorva luni in care se intilneste cu ea sub pretextul ca o mediteaza la matematica pentru admiterea la facultate.
Chiar si dupa ce rupe logodna cu Sibel, iar apoi pe parcursul a opt ani in care o viziteaza pe Fusun acasa la familia ei (aceasta este nevoita sa se casatoreasca), ca o ruda buna ce este, sentimentele lui Kemal nu palesc, ci par sa se amplifice cu fiecare zi, lasind impresia unei iubiri bolnavicioase. Totusi, Kemal pare sa nu fi facut tot ce i-a stat in putinta pentru a fi Fusun, deoarece la un moment dat ai putea crede ca se complace cu statutul de victima a unei iubiri neimplinite, iar aici unii cititori probabil nu vor empatiza cu el.
Cind Fusun divorteaza de sotul ei pentru a fi in sfirsit cu Kemal, imi este imposibil sa nu ma intreb: Exista intr-adevar suflete pereche? Si atunci, nu ar trebui sa existe un sfirsit, nu-i asa?