in Academia Catavencu

Acest Venetis, Strainul, se inscrie intr-o paradigma. Aceea a monologului, a singularitatii ca sa ma exprim cu alte unelte. El (se) situeaza acolo unde putinul din lume e cel mai putin: in margine, la limita, pe taisul lumii - folosind plasticitate imprumutata de la autor. Discursul lui, care pe mine ca lector ma tine legat si ma surprinde oarecum, tine tocmai de tendinta lumii actuale de a se instraina (si revenim la venetic, la Strain), de a se izola si a erupe tocmai in putinul limitei. Nu vreau sa-l critic pe Kostas, nu e cazul, vreau doar sa subliniez ca acest marginalism al personajului incadrat face casa buna cu atmosfera monologala, cu izolarea aproape programatica a lumii in care traim. Vad deci accesele lui gnostice, deloc indepartate de cele din Hesperus (al lui Ioan Petru Culianu), de buna sama, ca pe o incercare de evadare dintr-un ciclu de opozitii care se dovedesc nefunctionale. Pentru ca nimic nu e mai aproape de sufletul lecturii decit opozitia si nimic nu leaga cetitorul mai bine de opera decit revolta, iata-ma citind:  La inceput dezlinate, amintirile mele au prins apoi sa se lege si sa se limpezeasca, asa cum ti le istorisesc tie acum.