Acest Venetis, Strainul, se inscrie intr-o paradigma. Aceea a monologului, a singularitatii ca sa ma exprim cu alte unelte. El (se) situeaza acolo unde putinul din lume e cel mai putin: in margine, la limita, pe taisul lumii - folosind plasticitate imprumutata de la autor. Discursul lui, care pe mine ca lector ma tine legat si ma surprinde oarecum, tine tocmai de tendinta lumii actuale de a se instraina (si revenim la venetic, la Strain), de a se izola si a erupe tocmai in putinul limitei. Nu vreau sa-l critic pe Kostas, nu e cazul, vreau doar sa subliniez ca acest marginalism al personajului incadrat face casa buna cu atmosfera monologala, cu izolarea aproape programatica a lumii in care traim. Vad deci accesele lui gnostice, deloc indepartate de cele din Hesperus (al lui Ioan Petru Culianu), de buna sama, ca pe o incercare de evadare dintr-un ciclu de opozitii care se dovedesc nefunctionale. Pentru ca nimic nu e mai aproape de sufletul lecturii decit opozitia si nimic nu leaga cetitorul mai bine de opera decit revolta, iata-ma citind: La inceput dezlinate, amintirile mele au prins apoi sa se lege si sa se limpezeasca, asa cum ti le istorisesc tie acum.
Romanul acesta este una dintre cele mai acute critici sociale pe care le-am citit in ultima vreme. De aceea il recomand spre lectura, il recomand ca pe o specie de uriasa metafora a lumii in care traim, ca pe inca o marturie a faptului ca, la limita, istoria (orice istorie) nu e atit de diferita de la un veac la altul.