in Cultura, nr. 415

Literalmente, totul se tine in povestile lui Filip Florian, de la inlantuirea organica a imaginilor, la inventivitatea cu care se leaga intre ele frazele, la modul arborescent in care se desfac propozitiile. [...] Armoniilor sintactice li se adauga si un spectacol lingvistic, caci Filip Florian dezgroapa tot felul de cuvinte (nu neaparat vechi, dar mai degraba inedite) cu o desfatare de colectionar nimerit intr-un bric-à-brac.
In romanul de anul trecut insa, Filip Florian lucreaza cu o materie mai intunecata, dispusa pe doua planuri corespondente, unul mare, al dramei totalitare, unul intim, al dramelor personale; cu atit mai mari sint, deci, eforturile sale de a conjura sub „o vraja buna” „grozaviile istoriei” si ale existentei individuale. [..] Memoria, supratema acestui roman, functioneaza aproape eufemizant, repara gaurile, pastreaza tacerile si culmineaza intr-o paradoxala serenitate.