in Cultura, nr. 415

Autoreferential deci si absorbit de suprafete ca un postmodern, Filip Florian nutreste totusi, in genere, o viziune mai traditionala, pe alocuri chiar patriarhala (si pe buna dreptate Bianca Burta-Cernat il apropia de Creanga sau Mark Twain): o caracterizeaza nostalgia stabilitatii, recompusa mereu din momente de gratie, din mici epifanii domestice, elogiul gesturilor simple, increderea in inerenta candoare a naturii umane si in trainicia legaturilor sufletesti, o implicita retragere din haosul civilizatiei in „tinuturi privilegiate”. E poate cel mai solar dintre prozatorii nostri postdecembristi, de aceea i se potrivise at]t de bine paradisul copilariei, neatins de ghearele comunismului, din Baiuteii, oraselul amortit de la marginea gropii istoriei din Degete mici ori secolul inca auroral al Zilelor regelui.