in Observator cultural, nr. 666

In Zilele si jocul (1977) nu sint de gasit conflicte spectaculoase, antrenante, ci asezate si lente observatii adinci ale psihicului uman, captiv intr-o lume in care nu-si poate gasi propria identitate.
Asa cum o dovedeste si romanul Zilele si jocul, proza lui Norman Manea este complicata, criptica, scrisa intr-o limba care incita atit prin lexic in sine, cit si prin sensurile si asociatiile trezite. Personajele sale, fie ca vorbim despre traume individuale sau colective, sint preocupate mai degraba sa analizeze si sa ierarhizeze existenta, pasind pe muchia subtire care desparte, dar si uneste viata de literatura. Lama ideilor, cu sclipirile lor orbitoare, decapiteaza eventualul patetism, iar experienta devine analiza, corporalizata intr-o textura densa, nervoasa.