pe BookMag.eu

Inainte aveam impresia ca ceilalti nu-mi sint de ajuns, asta ar fi motivul pentru care scriu. Acum imi dau seama ca n-are nici o legatura cu ceilalti, are legatura doar cu un fel de nepricepere a mea in fata vietii. Altfel nu m-as simti cel mai bine singura, in fata calculatorului. Si pentru ca traiesc intr-un oras cu oameni care dorm pe strada si cu animale bolnave scriu. Dupa o vreme, omul dispare; dispar si cartoanele pe care statea si plapuma murdara care-l acoperea, si atunci ma gindesc ca niciodata nu m-am apropiat de el pentru a schimba citeva vorbe, pentru a-l intreba macar daca are nevoie de ceva. In scris ma pot arata cu toate lasitatile astea. Mai scriu pentru ca nu pot vorbi cu bunicii mei.
Ca sa ma obisnuiesc cu ele, pun in scris harababura si dezordinea din viata, chiar le exagerez. Din acelasi motiv, ca sa nu ma ia prin surprindere, nu pierd ocazia sa scriu si despre moarte. Stiu insa ca exercitiile astea nu ajuta la nimic, ca oricit as scrie despre moarte si efemeritate si relativitate, e in zadar. Mai scriu pentru ca din cind in cind simt nevoia unor gesturi radicale, nebunesti, ca acela pe care l-a facut Nastasia Filippovna aruncind teancul de bani de la Rogojin in foc. Si mai scriu pentru ca am nevoie uneori sa aud spunindu-mi-se „Tu nu vei muri”, definitia pe care o da Gabriel Marcel iubirii.