in Dilemateca, nr. 78

Sint convins ca Valeriu Gherghel va fi gasit in eseu modalitatea cea mai potrivita de exprimare, pe deplin adecvata profilului sau intelectual, de filozof cu un foarte acut simt estetic si cu vocatie tiranica de scriitor. Plecind de la observatia ca traditia hermeneuticii e una a excesului si ca exegetii sceptici „sint o specie foarte rara”, Valeriu Gherghel explica preferinta omului pentru lectura in cheie alegorica drept simptom al setei de certitudini, boala de care nici cel mai sceptic hermeneut (cum el insusi se considera) nu e scutit in totalitate.
Ca un veritabil eseist, versat adica in arta de a bate cimpii cu gratie, autorul volumului de fata intoarce, la un moment dat, foaia si se declara de partea adversarilor simplitatii, a hermeneutilor creduli si dogmatici, ca Don Quijote [...] sau Origen, parintele alegorezei biblice, chiar daca, finalmente, ajunge sa constate falimentul hermeneuticii si al filozofiei in genere.