in Opinia Veche, nr. 444

Scriitorul este mereu o lentila, e o punte, un traducator. E un vizionar, doar ca acea viziune pe care el o propune este una subiectiva si aici apare un pericol. Unii oameni pot sa te bata pe umar, sa spuna „asa este”, iar altii sa te urasca daca le oferi o imagine contrara. Cititorul nu are voie sa uite ca scriitorul nu-ti propune doar o carte, se propune pe el insusi. (...) E o adiere de vint in acest roman care e ca o furtuna. O adiere calduta si frumoasa, pe cind toti ceilalti barbati din familia lui sint ca un mare uragan, care aduce nenorociri. Desigur, cel mai simpatic ne este el, fiindca ne putem pune mai usor in pielea sa. Noi toti sintem victimele a ceva, a cuiva, oarecum, sintem subrezi, sensibili si trebuie s-avem grija cum trecem prin viata. Iar cind Jacob si tatal sau ramin ultimii din familia lor, fiul devine intemeietorul de „civilizatie”. Devine tatal propriului sau tata.