in Observator cultural, nr. 649

Cele noua povestiri din Singuratatea alergatorului de cursa lunga nu s-au lasat deloc desfacute, „analizate” dupa ce le-am citit. Stateau in propria lor atmosfera, de o concretete limpede si difuza in acelasi timp, incit m-am gindit la ele ca la un personaj dintr-o fotografie, un personaj care intoarce capul chiar atunci cind fotograful se pregateste sa apese pe declansator. O senzatie stranie, cu atit mai mult cu cit prozele lui Sillitoe par de o simplitate exemplara. Da, asta era: simplitatea exemplara, pe care aluneci ca pe o suprafata lucioasa. Dar simplitatea lui Sillitoe nu inseamna neaparat reductie sau economie extrema de mijloace. Minimalismul sau, deloc saracacios, vine dintr-o combinatie fireasca de voci interioare, de decupaj narativ, de gesturi, detalii si dialoguri, o combinatie la care un scriitor ajunge doar atunci cind gaseste balanta justa intre viata si scriitura. Atunci cind dozajul existential si filtrele scriitorului ajung la un acord fin, atunci cind totul curge firesc si simplu.