Matei Visniec ne demonstreaza ca suprarealismul are acea rara calitate innascuta de a fi egal cu sine indiferent de forma in care alegi sa-l torni. Se incapatineaza sa se aseze in matricea oferita doar asa cum doreste si nicidecum asa cum ai incerca sa-l fortezi: mereu lipit de realitate si bine de tot cu picioarele in fictiuni palpabile, mult mai plauzibile ca cea in care ne invirtim zi de zi. Meritul consacratului autor e ca nu forteaza vreo clipa capriciosul curent. Fie ca e poezie, teatru, ori roman, stilul, curgerea ramine identica. In acest superb roman lipsit de actiune concreta, pina si melcii scriu pe trupuri de femei tinere. Pisicile tin jurnale, iar gindacii ies din buzunarul personajului-narator-autor pentru a-i supraveghea pasii si putinele rinduri scrise. (...) Cartile sint inchise in pivnite, trupuri moarte salvate de la putreziciunea librariilor, dar cuvintul e mai viu ca oricind. Decit sa moara, mai bine sa fie scris de melci si de pisici. In fond, ei stiu mai bine ce se invirte intr-o casa de om, intr-o gradina, intr-o realitate.
