in Viata Romaneasca, nr. 3-4

Cimitirul de piane confirma nu doar talentul scriitorului, ci si capacitatea acestuia de a construi o naratiune convingatoare, imbinind accentele violente cu cele amuza(n)te, nu doar cu scopul declarat de a scrie o altfel de istorie de familie, ci si pentru a sublinia numeroasele implicatii, adesea ignorate de creatorii contemporani, ale relatiei tata-fiu, pe fondul unei Lisabone descrise, la rindul ei, cu o arta demna de un continuator al lui Saramago sau Lobo Antunes.
Cimitirul de piane se dovedeste, astfel, a fi un text profund original si, in egala masura, profund experimental, romanul confirmind asertiunea lui Jose Saramago insusi, cel care vorbea cu entuziasm despre Peixoto, numindu-l „o revelatie uluitoare a prozei portugheze”.