in Dilema, nr. 417

Eram copil, in vacanta la Zamora, si ma plictiseam cumplit: nu aveam cu cine sa ma joc si terminasem Cei trei muschetari. I-am spus mamei mele ca ma plictiseam, iar ea mi-a replicat pe un ton dur: „un om inteligent nu se plictiseste niciodata”. M-am simtit teribil de vinovat. Cred ca mama a fost deosebit de severa in ziua aceea... Cu timpul, am ajuns sa cred ca avem dreptul sa ne plictisim. Ce este plictiseala altceva decit sentimentul ca timpul care-ti este dat se scurge intr-un mod nedemn de ceea ce crezi tu cu adevarat despre valoarea ta? De pilda, o femeie frumoasa care duce o existenta mediocra, nu are iubiti pe masura, nu danseaza cit ar dori, nu este bogata, rasfatata, traieste intr-un oras urit etc. are dreptul sa se plictiseasca. Si are chiar datoria sa se plictiseasca, fiindca, poate, plictiseala o va incita sa iasa din situatia mizerabila in care se afla.
(…) Sentimentul de plictiseala te poate indemna la analiza si la o mai justa situare a ta in lumea reala si in universul valorilor personale.