in Observator Cultural, nr. 599

Volumul, cu un titlu bine gasit, se articuleaza din contributii anterioare, publicistice si eseistice, de format variabil.
Stilul e ceremonios, distins, putin pedant, devitalizat, aici, in raport cu cel din Amor intellectualis, unde observam un scenariu narativ si o superioara epicitate. Din Apropieri este exclusa, cu obstinatie, orice referinta mai consistenta la sine. […] Ion Vianu nu vorbeste despre disidenta lui, reala, despre curajul sau din anii ’70, neimpartasit, despre traumele subiectului uman care este. Nu se pune in scena si nu se psihanalizeaza. Portretul lui Ion Vianu, unul de o rara distinctie si noblete (caci exista o noblete si fara blazon: cea a culturii), este umbrit in mod voit, pus intre paranteze, scos din discutie, exclus programatic din apropierile plurisemantice ale cartii.