in Luceafarul, nr. 36

Romanul autobiografic al Martei Petreu, care ar putea fi considerat ca un exercitiu izbutit de exorcizare si de eliberare de balastul memoriilor intunecate, e elaborat tirziu, sub impresia mortii mamei, la o virsta a calmului existential, a intelepciunii si a intelegerii mai profunde a sufletelor si a resorturilor umane. Pornita ca un recviem la moartea si inmormintarea mamei, cartea Martei Petreu, conceputa si ca autoscopie si ca relatare a constructiei de sine, se apleaca deopotriva, printr-o analiza lucida care imbina dragostea si ura, compasiunea si minia, dar si psihologia si psihanaliza, asupra unui trecut traumatic, avind in centru, cum spune autoarea, o „copilarie de lagar”.
Frumos scrisa, caci e strabatuta de mirarea tandra ca existenta sa ar fi putut lua si alte directii decit cele pe care le-a luat, cartea Martei Petreu e compusa in buna masura pe alternanta pasajelor de dragoste/ ura. (…)