in Catavencii

Eco nu credea ca va scrie vreodata un roman. Era convins ca ii lipseste talentul pentru o asemenea intreprindere. Asta pina in ziua in care o prietena care lucra la o mica editura i-a cerut sa scrie o povestire politista, iar el i-a spus ca daca ar scrie un roman politist, acel roman ar avea peste 500 de pagini si actiunea s-ar petrece intr-o manastire medievala. (…) Si asa a inceput sa scrie Numele trandafirului. N-a avut nevoie sa se documenteze, fiindca toata documentatia o avea in cap de pe vremea cind se ocupa de literatura medievala. A descris o manastire inexistenta, careia insa i-a desenat planul de nenumarate ori, ca sa stie cit putea dura un dialog, de la o incapere la alta. Unii cititori i-au spus ca au vizitat manastirea lui si nu le venea sa creada ca ea nu exista. Altii erau convinsi ca manuscrisul gasit, al carui text e „transcris” in carte, a existat cu adevarat, desi era inventia lui Eco, ceea ce-l face pe autor sa incerce sa gaseasca raspuns intrebarii de ce credem in existenta personajelor de roman, desi stim ca sint inchipuite, si de ce plingem la sinuciderea Annei Karenina. Pentru ca, zice Eco, in romane personajele chiar exista, iar ceea ce li se intimpla nu poate fi pus sub semnul indoielii. Stim ce face si ce gindeste un personaj mai bine decit stim ce i se intimpla celei mai apropiate persoane din viata reala.