Dincolo de suprafata usor de redat si cliseizat (un trunghi amoros intre clone), Ishiguro ascunde o istorie abia schitata din gesturi, schimburi de ocheade fugare si cuvinte niciodata la voia intimplarii. Privita din afara, cu ochi critic, ea seamana inspaimintator de mult cu povestea orbirii noastre cotidiene. Dupa cum observa Joseph O Neill, un alt maestru al stilului, „Inaintarea ezitanta a copiilor inspre constientizarea propriului chin e o versiune extrema, sfisietoare, a exodului tuturor copiilor din inocenta in care lumea adulta, binevoitoare dar frauduloasa, conspira sa-i tina captivi. Daca avem noroc, crestem in siguranta si miracol, dupa care sintem lasati prada faptului grotesc al propriului sfirsit. Si apoi?”. Delicat si transant, de o nemiloasa blindete, romanul lui Ishiguro se incheie, asemenea vietii, fara promisiunea unui „apoi”.
