in Dilema veche, nr. 389

In calitate de zeita a razbunarii, Nemesis se ocupa cu echilibrul intre fericirea si nenorocirile din vietile bietilor oameni. Misiune grea, as zice eu, si cam uritica. Ea poate trece drept justitie divina, dar, ca „implementare“, e ruda buna cu tragedia, cu ironia sortii sau cu absurdul. Sau cu toate trei laolalta, ca in acest recent roman al lui Philip Roth, unde un om bun ajunge sa fie impovarat de „bunatatea lui ferma si naturala“.
(...) Aici e cald, bine şi pace. Dupa care, brusc, va fi curata catastrofa: o epidemie de poliomielita (boala misterioasa, la vremea aceea) schilodeste tot ce intilneste mai copilaros si mai nevinovat in Newark. Intr-un fel, poliomielita lui Philip Roth e opusul ciumei lui Camus: nu e alegorica si generala, ci concreta si personala; si nu foloseste parabola pentru a judeca istoria mare, ci porneste de la un accident al istoriei marunte pentru a te aduce, cu un ciudat duh al blindetii, la o discutie despre ratiunile sufletului. O discutie inspre care proza lui Roth urca lin, ca o rampa pentru persoanele in scaun cu rotile.