in Dilema veche, nr. 381

As face, mai intii, o delimitare intre partea a treia a romanului si tot restul cartii. Apoi as zice asa: tot restul cartii e cel care i-a adus autorului, anul trecut, un binemeritat Premiu Goncourt; partea a treia a romanului depaseste insa cadrele literaturii premiante si contine un soi de moment extatic al autorului, clipa lui de dizolvare in propria fictiune, transa jubilatorie a unei imaginatii deprinse altminteri cu cinismul mizantrop.
In esenta, ce ni se povesteste e viata unui artist plastic «definitiv neutru», pentru care «lumea se infatisa doar ca un dispozitiv rational, vaduvit de magie sau de vreo oarecare atractie». Omul se lanseaza cu fotografii ale unor harti rutiere Michelin, dupa care trece (cu un enorm succes de piata) la pictura, unde «consemneaza» consumismul contemporan prin scene „de munca si viata“ in stilul vechiului realism socialist. Biografia lui va fi istorisita pina la capat (adica pina in anii 2030!), iar pe firul ei gasiti o sumedenie de paranteze balzaciene despre mecanismele actualitatii, laolalta cu povestea unui amor fara elan, a Craciunurilor melancolice petrecute cu un tata sabotat de suferinta si, mai ales, a citorva intilniri cu Michel Houellebecq, aparut in carte ca personaj. Ei bine, in partea a treia a cartii, biografia plasticianului e lasata putin deoparte pentru a fi dezvoltat un intermezzo politist de o ironie enorma, unde detectivii asculta Liszt, citesc Nerval, iubesc cu pasiune si cresc bisoni sterili, iar victima (decapitata si hacuita cu naduf) e chiar personajul Houellebecq. Neagra autofictiune, splendid loc de veci! Apoi romanul isi vede din nou, consistent si masiv, de ale lui.