in Observator cultural nr. 578

Discursul e controlat de un narator perfect impersonal ce priveste totul de undeva de sus, cu o descumpanitoare serenitate, la egala distanta de personaje, fara intentia de a da verdicte morale. Nu exista „vinovati” si „nevinovati” in aceasta istorie; exista, pur si simplu, oameni.
Patriarhul – personajul istoric controversat – e firesc „umanizat”. Naratiunea de o concentrare surprinzatoare (cu o compozitie echilibrata, atent supravegheata, fara nimic in plus sau in minus) urmareste ultimele zile din viata acestuia, imagineaza/reconstituie nu doar plauzibil, ci si expresiv un cadru intim si o atmosfera, fara nici un fel de nota falsa. In opulentul palat de la Patriarhie, inaltul ierarh, ingrijit de citiva slujitori fideli (maicuta Macrina si soferul Cornel sint personaje foarte izbutite), cunoaste experienta umilintei de a trai intr-un trup nevolnic, invins in primul rind de boala si de batrinete si abia in ultimul rind de uneltirile semenilor. Firescul frazarii, al imaginii, al gesturilor personajului caracterizeaza, de la un capat la altul, aceasta istorie a confruntarii omului (a unui individ anume si a Omului generic deopotriva) cu ideea inevitabilei perisabilitati. Romanul Noptile Patriarhului nu este, cu certitudine, scris de o „jurnalista”, ci de o prozatoare in adevaratul inteles al cuvintului.