in Adevarul literar si artistic

Ce mi se pare cu adevarat important in ceea ce-l priveste pe Bogdan O. Popescu este faptul ca, desi vag irizata de o sensibilitate lirica, proza lui de debut pare rupta complet de propria poezie si reuseste sa fie altceva, placind simtul de observatie pe gravitate, combinind simtul tragicului si al absurdului existentei cu placerea de a construi personaje si de a le lasa sa vorbeasca. Prozele incearca sa surprinda, fiecare in felul ei discret, nu neaparat o latura, ci, mai exact, un anume punct tragic al vietii, acea clipa a irumperii absurdului sau a mortii in profan, momentul in care existenta se deregleaza imperceptibil sau cind in dragoste se produce declicul declinului, iar pasiunea trece in drama.