in Suplimentul de cultura nr. 316

Nu stiu daca – in intreaga literatura de peste Ocean – gasim un prozator mai „specific” american, asa-zicind, decit John Cheever. „Americanitatea” tipica a scriitorului nu vine numai din biografie – complexa intr-un alt mod decit biografiile artistilor europeni (in sensul prezentei, in structura ei, a spectacularului de factura hollywoodiana, derivat din bisexualitate, alcoolism suicidal si aventuri cu actrite celebre ale insoritei Californii!) –, din stil – taios, precis ca un instrument chirurgical (si lipsit, prin urmare, de „ceremonialurile” metaforice ale epicului generic de pe batrinul continent) – ori din tematica – axata pe alienarea individului (post)industrializarii (fenomen mult mai acutizat in America secolului XX decit in Europa echivalenta).
Inclin sa cred ca John Cheever urmareste sa dea dualitatii naturii umane o latura paradoxala, impingind mai departe chiar principiile de constructie din traditionala commedia dell’arte. Personajele lui sint surprinse intr-o clipa de suprema revolta, cind isi smulg, traumatizate, mastile de pe fata. Gestul ramine insa tardiv. In spatele lor nu vedem decit dezolare si neputinta.