in Dilemateca nr. 60

Intrucit prefer sa citesc Lolita impreuna cu Speak, Memory, cred ca originea nimfetelor trebuie cautata acolo unde nu pot ajunge nici investigatia detectivistica, nici psihanaliza, nici indiscretiile biografice, si anume in fictiunile copilariei autorului si in mirajul sinestezic, mereu subtil invocat, al unui Sankt Petersburg de basm. Tradusa in engleza de fiul Dmitri Nabokov, si publicata pentru prima oara in anii ’80, nuvela Vrajitorul nu pierde si nu cistiga nimic din comparatia cu faimosul roman de mai tirziu, caci mecanismele ei, desi maruntele, functioneaza cu simplitatea ingenioasa si hipnotica a unui fenakistiscop. Personajele nu au nume, iar locul unde se petrec intimplarile ar putea fi oriunde in Europa. Modele vestimentare, felul cum e gindita educatia copiilor, citeva expresii in franceza si germana, politetea adultilor si logica de roman politist a povestii (un maniac pune la cale o fapta odioasa si primeste o pedeapsa cruda, dar pe deplin meritata) constituie acel gen de detalii realiste pe seama carora formalistul Nabokov s-a amuzat intotdeauna copios.