Dilema veche

Intre jurnalele de pina acum ale Gabrielei Melinescu, cel de-al cincilea volum este „jurnalul amar“. Putin decalat fata de actualitate – cuprinzind notatii dintre anii 2003 si 2008 – acest volet diaristic aparut in 2010 este, fara indoiala, cel mai sceptic dintre toate si cel mai edificat in legatura cu „natura umana“. Si asta nu doar pentru ca el incepe cu un an apocaliptic (dezastrul de Craciun din Thailanda si Sri Lanka) si continua cu „anul catastrofelor“ de toate felurile, ci mai ales pentru ca – singura si cumva suspendata intre lumi – scriitoarea atit de rara care e Gabriela Melinescu alege sa spuna tuturor lucrurilor pe nume. Asta nu inseamna ca pina acum (in jurnale, dar mai ales in poezie si proza) scriitoarea nu cautase si nu descoperise acea „limba care spune adevarul“ – limba interioara, intima, atit de stralucitoare intre limbajele minciunii (limbaje ideologice, lemnoase, dar si limbajele comunicarii standardizate). Doar ca, chiar in aceasta specie ingrata care e jurnalul (unde si atunci cind te ascunzi, trebuie sa spui tot eu), miza Gabrielei Melinescu era in alta parte, intr-o zona profund spiritualizata – la modul direct, experiential, aproape mistic –, pentru a trece in planul al doilea mizeria, rautatea si cruzimea lumii. A lumii mari, din afara (si nu doar din Rominia natala, ci si din Suedia de adoptie), dar si a micii lumi din jur, coagulata in timp.