in Cultura

Stefan Lemny detine capacitatea extraordinara de a se ridica deasupra evenimentelor. Explicatiile sale se intemeiaza pe gasirea filonului comun intre factual, mitic si literar. Exemplul elocvent il constituie dezbaterea pe seama descendentei fantaste a lui Cantemir din spita lui Timur Lenk. Exegetul insinueaza ca, din pricina unor complexe conjugate – al prizonierului si al exilatului -, ambele provocate de turcii osmanlii, umanistul si-a ales ca stramos un personaj care a izbutit sa-i invinga („ucigindu-l pe Baiazid, tiranul devine el insusi tiranicid”, p. 30), ca sa-si exhibe ura fata de puterea de la Constantinopol: „Ne putem intreba daca nu cumva revendicarea de catre Dimitrie a prestigioasei filiatii mascheaza alte ginduri, cum ar fi, de pilda, dorinta de a se pozitiona astfel in tabara celor mai vechi si mai redutabili adversari ai Imperiului Otoman, idee plina de intelesuri din partea unui principe care asteapta cu nerabdare ca Petru cel Mare sa reinceapa razboiul impotriva otomanilor” (p. 30). Totodata, Stefan Lemny intreprinde un excurs asupra transformarii lui Tamerlan in erou al dramaturgiei (printre altii, in piesa unui scriitor din extremitatea vestica a Europei – englezul Christopher Marlowe) si al compozitiilor muzicale. De asemenea, propune ca argument al admiratiei pentru presupusul sau precursor pretuirea pe care o aveau chiar rusii fata de tatari. Ia in calcul si o posibila influenta livresca, „Scrisori persane”, afirmatie neindreptatita, dat fiind ca romanul epistolar semnat de Montesquieu a aparut in 1721, iar munca la „Istoria Imperiului Otoman” (unde apare singura mentiune a inrudirii directe cu hanul mongol) a durat intre 1714 si 1716.