in Echinox

Ono Matsuji (Un artist al lumii trecatoare) apare ca exponent al unei mentalitati repudiate de pretentiile evolutive ale Japoniei de dupa razboi. Fidel unor adevaruri rastalmacite, singur intr-un „aorist” rebutat, isi povesteste zilele petrecute in sinul familiei legindu-le de „navodul” unui trecut pe care perspectivele prezentului il fac tot de nerecunoscut. Voce nesigura (narativ), Ono rezolva, incomplet si pe jumatate omisiv, un puzzle evenimential din care lipsesc piesele consacrate inteligibilitatii ansamblului. Prins intre usile glisante ale unor vinovatii supradimensionate si captiv neputintei de a reconsolida credinta in puterea vindecatoare a acceptarii oricarei forme de trecut „repudiabil”, sustragindu-se, principial, intelegerii frumusetii unei lumi necreditabile (lumea placerii efemere, tainice si neasimilabile spectrului adevarurilor tari), batrinul pictor descopera in sine mai multa vremelnicie decit persuasiune, sugerind ca, adesea, capriciile istoriei sint mai putin durabile decit machiajul unei gheise, in ciuda structurii riguroase pe care par a se baza, intentional, ambele.