in Dilemateca

Imi amintesc de stupefactia, iritarea, furia franceze de acum citiva ani, dupa ce Donald Morrison a publicat un articol in Time, cu un titlu afurisit (pus de altfel de redactie, nu de autorul mult mai ponderat): Moartea culturii franceze. Francezii s-au simtit deposedati de o centralitate de la sine inteleasa, impinsi la periferie, declasati, izolati ridicol in mania grandorii lor (si intr-o piata redusa la nesemnificativ prin comparatie cu cea americana). Morrison avea si nu avea dreptate, cultura, literatura nu sint reductibile la piata. Insa, ignorind piata, risti sa te trezesti vorbind de unul singur, chiar daca rostesti lucruri extraordinare. Am amintit cazul cumva consolator: „Bine, daca si francezii sint provinciali, noi ce pretentii sa mai avem?!“. Totusi, n-ar fi rau sa le avem. E, mai bine zis, obligatoriu. In romanul meu (Radacina de bucsau, n.r.) protagonistul incearca sa mediteze asupra puterii si a centrului, ingrijorat de spectrul dezumaniza rii care ne paste indata ce acceptam reguli ale jocului straine fiintei noastre. Nu intru aici in amanunte, cei interesati le pot gasi in carte. Revenind la literatura, provincialismul se manifesta de cite ori cedam in fata impersonalului, a ceea ce inevitabilul neamt numeste das Man, adica de oricite ori ne aglutinam, complexati, in ceea ce se poarta. Provincialismul inseamna mima, obedienta sau, pe reversul aceluiasi complex, izolare, autocronie, scara de valori in circuit inchis. Intre (multe) altele.