Ambasadorul invizibil impune o atare grandoare subliminala imaginatiei si asaza pe scena livresca personaje memorabile, povesti incitante ce depasesc orice suprafata banala a lumii, devoalind tablouri absurde, suprarealiste, conturind una dintre temele fatale ale acestui roman: insertia in adincurile conditiei umane aflata in plina comedie. Cu flerul si nesabuinta unui «mad hatter» Nichita Danilov zamisleste o opera cu un componistic dedalic, cu un mecanism complex de forta si coloratura unei furtuni pe care o stapineste vizibil dinauntrul ei- imprumutind firul narativ propriilor marionete- si invizibil de dincolo de spatiul narativ, caci intotdeauna sint doi ambasadori. Unul vizibil, altul invizibil, care controleaza totul. Cel vizibil e doar o marioneta. El se misca in functie de ce-i dicteaza celalalt si acesta e mereu ascuns. [...]

Exista o vraja intrinseca a fiecarei povesti, care porneste de la un spatiu apartent banal, de la un fapt aparent normal, insa suprarealismul se infiltreaza insidios in fiecare cadru: intilnirea de sorginte biblica cu Agaton in vis, nasterea din nou din corpul mamei ca un androgin sint vise in perfecta rezonanta cu povestile din cadrul narativ principal- povestea eteroscopitilor, moartea lui Agaton- vise ce se confunda cu o lume profetica (amintind de profetismul viselor din Despre eroi si morminte al lui Sabato), trimitind din nou la ideea aceea de intuitie a suflului auctorial, care, asa cum spune Lein, dispune de unele povesti, de fapte, imagini netraite vreodata, neauzite, dar care ii apartin si pe care le adauga cu candoare povestilor la momentul oportun.... […] Nu pot decit sa privesc ambasadorul invizibil ca pe o opera unica si fara cusur, exceptionala, a carei scriere subjuga, al carei labirint ispiteste, ale carei tablouri rinjesc diavoleste, ale carei personaje te urmaresc in vis.

Finita la comedia, plecaciuni palarierului!