in Suplimentul de cultura, nr. 281

Va marturisesc ca povestea care m-a impresionat cel mai tare este cea a lui Gheorghe Zamfir, pentru ca textul pe care l-a scris are foarte mult, n-as vrea sa spun, resentiment, dar foarte mult regret fata de maniera in care a fost primit inapoi si fata de piedicile pe care le-a intimpinat in a obtine un post la Universitate. Va marturisesc ca nu am putut sa nu fac o comparatie cu ceea ce ar fi facut statul american sau fonduri private americane pentru un talent planetar, cum spune el si nu pare modest, dar asa este, acest om este o valoare extraordinara. Intr-un fel, faptul ca nu a fost recunoscut, ca nu a fost primit cu bratele deschise in tara lui, ca nu s-a creat o scoala de nai internationala cu numele lui si in care sa poata sa profeseze mi s-a parut profund injust. Aceasta este povestea care m-a marcat cel mai tare, pentru ca mi s-a parut cea mai mare injustitie. Altfel, sint momente foarte duioase in carte. De exemplu, povestea lui Ion Schiau – mai ales inceputurile, cind a intrat in Romania si, neavind hirtiile in regula, vamesul de la Nadlac l-a lasat totusi sa treaca pe sub bariera – este extrem de emotionanta, pe mine m-a facut sa pling. M-a facut sa rid povestea lui Dan Chisu, m-a induiosat povestea lui Ion Vianu care s-a intors pentru a trai si a scrie in limba lui. Mi-a placut povestea plina de optimism si de umor a lui Marin Costache, cel care a adus Miss Univers.