in Dilemateca

Intregul text, cu aparatul minutios de note, pare a fi orientat spre a face transparenta si explicita pozitia lui Aristotel in relatia sa cu gindirea fizicalista anterioara lui, de la presocratici la Platon. Comunitatea terminologiei si problematicii este urmarita atent de traducator, pina la a desprinde, admirabil, dintre firele de continuitate, cele citeva discontinuitati de semnificare a acelorasi termeni folositi de Aristotel si predecesori, de la cazul generic al vocabularului devenirii pina la cazul particular al elementelor. O asemenea atentie proiectata asupra fizicii aristotelice constituite din critica predecesorilor este clara in studiul introductiv, a carui tema este plauzibilitatea extrema a fizicii aristotelice in contextul fizicilor concurentiale ale clasicitatii grecesti: idealul «salvarii fenomenelor» este, pentru Andrei Cornea, mult mai usor de legat de conceptele corelativitatii generarii si nimicirii, a continuitatii principiilor intre cer si pamint sau a traducerii proceselor cresterii si alterarii in termenii raporturilor dintre forma, materie si privatie, decit in termenii atomismului lui Democrit sau ai Iubirii si Urii lui Empedocle.