Autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga (What I Talk About When I Talk About Running, in original) al lui Haruki Murakami, aparuta in seria de autor de la editura Polirom anul trecut, e o carte pe care esti obligat sa o citesti de doua ori. Prima data precum o cursa de sprint, dintr-o coperta in alta, fara pauza de repiratie. A doua oara temeinic, controlindu-ti respiratia la fiecare pas, ca la maraton.
Mai mult decit un volum de memorii, Autoportretul scriitorului… este despre auto-cunoastere. Premisa de la care pleaca Murakami e simpla: in momentul in care intelegi de ce, la 55 de ani, continui sa alergi cite 10-15 kilometri, in medie, pe zi, te intelegi pe tine insuti.
Conjunctural (sau nu?), Autoportretul scriitorului… este si o carte despre criza. Pentru ca acesta e un moment in care se face separarea intre sprinterii care incheie in uralele tribunelor cursa de 100 de metri, dar care clacheaza intr-o alergare solitara pe distante mari, si cei care, departe de ochii admiratorilor si fara sprijinul oferit de uralele si aplauzele lor, pe malul marii, prin parcuri, pe soselele de centura, isi duc la capat lupta cu propriile limite. Abia apoi se uita in oglinda, isi privesc prietenii in ochi si, fara nicio medalie atirnind la git, le zimbesc si le spun: «Bucurati-va!».
