Romania literara

Stefan Agopian modeleaza cu artistica voluptate/beatitudinea oblomovilor de Curtea Veche de a nu face nimic, decit de a privi si a vorbi. Rezulta o senzualitate maladiva a perceptiei, ce dematerializeaza obiectele si sterge contururile. Idealismul visator si apatia sint insemnele rivnitei nbbleti. Ridicolul ii acopera pe cei trei crai agopieni (in capitolul sase), pentru ca ei pun in locul luptei asteptarea, visarea si ospatul. Un quihotism balcanic exprima mai bine starea celor care amina la nesfirsit actiunea, ca in romanele lui Paul Georgescu. Tache, boier Lapai si Piticul traverseaza zile in sir cimpia spre Bucuresti, venind dinspre Oltenia, pentru a ajunge revolutia lui Tudor, zabovesc la hanuri si se intind la chefuri si la vorba. Expeditia lor <> esueaza lamentabil, pentru ca au pierdut trenul Istoriei si al faptei. Profesiunea lor e asteptarea, aminarea, lentoarea exasperanta, expectativa (maladie pe care Eugen Negriei, cel mai mare admirator al lui Stefan Agopian, o numeste <>) “ ceea ce nu-i scapa de nefericirea de a deveni victime ale crimei diabolice. Mamona cel Tinar urzeste implacabil. Tache de catifea isi deruleaza cu satisfactie filmul propriei vieti, punind la reconstituire toata paleta posibila de culori, senzatii, sentimente si ritmuri.