in Noua literatura

Faimos pentru imagistica sa violenta, sumbra, macabra, chiar apocaliptica, Palahniuk nu sacrifica verosimilul in favoarea crearii de atmosfera. Dimpotriva, lumea modei, cu manechinele, cu invidiile, cu ambitiile si cu grotescul ei, este surprinsa in tonuri dintre cele mai realiste, chiar daca s-ar putea argumenta ca lumea modei in sine nu prea are de-a face cu realitatea. Dincolo insa de aceasta conjunctura trebuie spus ca realismul lui Palahniuk e mai mereu unul hidos, mutilant daca nu la propriu, ca in romanul de fata, atunci cel putin simbolic, desi de cele mai multe ori scriitorul opereaza pe ambele planuri simultan.

Finalul, apoteotic ca de obicei, da cartile (sau cartea) pe fata, clarificind implicit si scena din deschidere cind «nimeni nu-i mort de tot dar sa zicem ca ceasul se apropie.» Adevarul se dezbraca de toaletele dichisite ale aparentelor si se infatiseaza dinaintea noastra gol-golut in toata splendoarea sa. Totul e bine cind se termina cu bine sau pe cit se poate de bine in acest univers paralel, familiar si totusi atit de straniu, care este fictiunea. Hipnotic, necrutator, intens, Palahniuk este si un maestru al subminarii tuturor conventiilor (literare dar si lumesti) unui joc pe care scriitorul il face cu placere pentru ca singurele reguli sint ale lui.