in Observator cultural

Adrian Marino era un «domn». Si cum arata, si cum se purta, si in tot ce facea. Noi l-am tratat ca atare. Intimplator, mi-a cazut in mina instructajul unui trimis special al Securitatii la Europa Libera, cu ce trebuia sa ne spuna, sa nu ne spuna si sa afle. Adrian Marino nu corespundea acestui portret de vulgar provocator in misiune, dupa cum nu corespundea nici portretului tipic al agentului de influenta «patriot». Avea o atitudine foarte critica asupra starilor de lucru din tara, vorbea deschis despre ele, informatiile pe care ni le dadea ne erau pretioase, veneau de la un om atent, lucid si, uneori, pesimist. Misiunea marturisita era sa-si scrie cartile, spre asta isi canaliza timpul, banii si eforturile. Si noi am intrat tacit in aceasta conventie.

Indoieli am avut, desigur, si nu putine, venea des, statea mult si, mai ales, se vedea cu noi in mod deschis, fara masuri minime de prevedere pentru ca Securitatea sa nu afle ca ne frecventeaza. Ceea ce, iarasi, ne-a cam mirat. Dar era alegerea lui. In afara de scopurile culturale orgolios marturisite, ni s-a parut ca-si foloseste relatiile din tara, inclusiv cu Securitatea, pentru interese proprii, sa calatoreasca, sa frecventeze biblioteci, sa-si scrie cartile si, mai ales, sa se faca cunoscut in lume intr-un domeniu in care n-avea egal in tara. Avea un proiect cultural. Si pentru asta, banuiam, isi dadea obolul la intoarcerea in tara, furnizind informatii banale, fleacuri, pe care Securitatea le indosaria bovin, sirguincios si inutil. Pe scurt, ni s-a parut ca este propriul lui agent de influenta. Desigur, eram prudenti, dar a facut parte din viata noastra, ne-a intrat in case, am baut, am mincat, am petrecut si am taifasuit impreuna. Putea sa afle multe. Dar nimic esential. Nu prea aveam secrete.