in Cultura

E foarte probabil ca aminind cu cinci ani dupa moarte publicarea tulburatoarei sale «autobiografii» spirituale, Adrian Marino a mizat chiar pe asemenea strigate patimase, violente si ofensatoare la care am asistat intr-un prim val de reactii starnite de Viata unui om singur. Lasand la o parte grosolania – vorba rea a unui poet care, chestionat asupra «cazului» s-a balbait impecabil ca «Marino minte si mort!», aceasta vorba proasta contine un adevar tulburator: despre vitalitatea cu care marele carturar atipic continua dupa moarte sa irite la culme si sa ulcereze usturator o mare parte a vocilor cetatii literare. Ca si cum ar fi viu. Intr-adevar, Marino irita, incita si e «nesuferit» si dupa moarte: nu face decat sa confirme in felul lui neobisnuit vechiul adagiu sadovenian potrivit caruia cei morti poruncesc celor vii. Spectacolul imbufnarilor, al ridicarilor dispretuitoare din umeri si al ironiilor ieftine din primul val al receptarii unei carti atat de speciale, cu adevarat inclasificabila, se bazeaza in larga masura pe extragerea cu penseta muiata in pudoare si sensiblerie a asa-numitelor «etichete» cu care Adrian Marino «incondeiaza» jungla literara romaneasca.