in Luceafarul de dimineata

Micile proz(ac)e pe viu, comprimate asa-zicind terapeutice, ale Adrianei Babeti bat, adesea, romanele si povestirile „noului val”, en arriere sau en avant, nu prin mecanismele postmoderne, vizibil asanate si cultivate cu un umor fara intermitente, ceea ce creeaza distanta fata de mecanica/utilizarea lor, cit prin realismul magic care scoate capul din cea mai „banala” amintire, ca si din faptul divers, jurnalistic, familial, in fine, din actualitatile noastre de toata ziua si toata noaptea. Decriptarea dinauntru a Prozac-ului inseamna autoluciditate taioasa, mereu punctul stabil intru fragmentele de viata-scriitura. Nu intimplator, gasim o asemenea mostra cu functie de re-lansator, scriptural si existential totodata, „comun” noua, postdecembristilor, in groapa timisoreana cu „degete mari”, versus filip/inele „mici”. Multiplicarea incipitului celei de a doua parti pe un fapt de cronica neagra e semn ca fictiunea bate viata, dar una dedicata, paradoxal, scrisului.