in Observator cultural

M-am intrebat intotdeauna cum putea scrie Marino inainte de a scrie impresionantul Dictionar de idei literare, de Hermeneutica lui Mircea Eliade sau inainte de cele sapte volume ale Biografiei ideii de literatura. De cind am devenit constient de configuratia ideilor in spatiul cultural romanesc, Marino a fost pentru mine unul dintre intelectualii care au sfidat «mentalitatea fragmentarista si jurnalistica» din cultura romana. Nu puteam concepe, probabil dintr-un complex de inferioritate, cum un teoretician de anvergura sa a existat intr-un spatiu cultural in care un numar semnificativ de intelectuali au cautat spontaneitatea unui mod de a gindi si de a simti autohton sub semnul improvizatiei si unicitatii nationale. «Sentimentul romanesc al fiintei» a purtat de prea multe ori marca tranzitoriului cotidian, fie ca acesta a fost unul de sorginte politica sau o simpla moda intelectuala. Marino nu poate fi mai departe de acest model schitat. Asa cum amintea criticul Mircea Martin, cartile sale constituie «un veritabil epos ideologic, prin care cultura romana isi vede acoperite numeroase lacune», titlurile care compun opera sa «dau seama despre o activitate a carei anvergura echivaleaza cu aceea pretinsa in mod obisnuit unui intreg Institut de cercetari». Elev al lui Calinescu, fara a fi contribuit la construirea si proliferarea lipsite de spirit critic ale mitului calinescian, Adrian Marino este si cel care a introdus in domeniul studiilor literare o serie importanta de principii de lucru. Printre cele mai insemnate, as aminti cristalizarea conceptului de «biografie a ideii de literatura» in spatiul studiilor literare romanesti. Intr-un spatiu cultural care a avut de multe ori falsa constiinta a noutatii si inovarii si intr-un domeniu care functioneaza de multe ori prin reductie, Marino a aratat istoricitatea fiecarei teorii literare si failibilitatea constructiilor de tip istoriografic.