in Observator cultural

Rareori lectura mai trudnica decit aceasta autobiografie intelectuala a lui Adrian Marino, cu sute si sute de pagini format mare, litera mica, pline ochi (la propriu si la figurat) de semnele unei existente bine individualizate. Am avut, la un moment dat, sentimentul ca Viata unui om singur nu se va mai termina niciodata; ca, oricit as avansa si oricite secvente si capitole as lasa in urma, ele se vor continua prin altele, si tot astfel, intr-un lant infinit. Autorul-personaj revine, cu o perseverenta neobisnuita si o monotonie a-literara, la o problematica preocupanta, la teme, pentru el, centrale si idei-forta ce sustin (in diferitele contexte socio-istorice) un anumit discurs. Dar modul in care Adrian Marino pune in scena propriilor pagini si ruleaza autobiografic aceste idei e complet nespectaculos, lipsit de relief, aproape tern. Iata de ce lectura a fost, in acelasi timp, anevoioasa si foarte necesara, dificila si extrem de instructiva, dezamagitoare in citeva planuri si revelatoare in altele. O impresie complet diferita de cea pe care mi-o lasasera fragmentele aparute initial in presa, selectate si montate astfel incit sa scandalizeze promotional. Pe baza acelor ieftine explozibile, eram pe punctul de a nu mai citi cartea care le continea. As fi facut o mare greseala, fiindca, dincolo de orice personalizare si de subiectivitatile inerente, autobiografia lui Adrian Marino este o carte – spun acum – iesita din comun.