in Observator cultural

E un document, o confesiune, e sincer cit se poate, dur cu cei din jur, e strigatul de neputinta al unui om ce scruta lumea in care dorea sa fi trait. Printre rinduri, a strecurat idei pe care i le stim din carti. N-a ridicat statui. Unora, le va parea o razbunare. Nu e! Activistii culturali, carieristii, fariseii mai mult sau mai putini candizi, politrucii cu pretentii, avizii de putere, nostalgicii involti si involuti, gascarii, incultii cu spoiala de atoatestiutori, tupeistii, intelectuali sau nu – ei toti, si multi altii, nu fac parte din universul celui care a fost Adrian Marino. Pe ei i-a neglijat. De la altii, si-ar fi dorit mai mult. Vor vrea sa-l denigreze? El, carturarul, le da acum cu tifla. De pe coperta, pare a-i privi cu ironie, parca spunindu-le provocator: «Acestea (cu un gest larg al miinii arata spre rafturile din biblioteca) sint cartile pe care le-am scris in timpul vietii. Astept sa-l vad pe cel care, dintre voi, va fi mai bun!»