flu.ro

Ritornela foamei, roman de J. M. G. Le Clezio, aparut la Polirom, este o carte cum nu credeam ca se mai scriu astazi. O carte care recreeaza, alaturind biografiei fictiunea, o lume disparuta. Romanul se centreaza mai putin pe actiune, pe fir epic, sondind in schimb profunzimile personajelor. Este cartea unei maturizari fortate, a celei in care criticii au identificat-o pe mama scriitorului si care poarta numele de Ethel Brun.
Ethel Brun este urmarita de la virsta copilariei pina la casatorie. Drumul ei trece din mediul unei familii privilegiate social, din inalta burghezie, in saracia si disperarea anilor de razboi. Ethel Brun creste intr-o familie de origine mauritiana, in care orice capata un parfum exotic, o aroma de legenda, in care numele greu de pronuntat sint la ordinea zilei. Ea devine ecranul pe care se proiecteaza framintarile unei Frante, ale unei clase sociale, ale unei intregi epoci. Le Clezio o transforma pe micuta Ethel in portavocea unor schimbari, a unei furtuni anuntate, dar pe care cei vizati au ignorat-o.
M-a impresionat foarte mult stilul romanului. Le Clezio are rabdare cu timpul nararii, ritmul este unul lent, al adjectivului si mai putin al verbului, pe care putini mai stiu sa-l minuiasca astazi. Simtim in scriitorul francez, nobelizat in 2008, un artist al limbii, inzestrat cu un simt extraordinar al cuvintelor, cu o preocupare constanta pentru sintagma potrivita, sintagma perfecta. Opera lui, desi nu de dimensiuni mari, este cea a unui artizan care-si compune lucrarea ca un muzician, preocupat de armonii, de sincronizari. De altfel, cartea este intesata de referinte la diverse bucati muzicale sau compozitori. Se incheie cu o referire la Bolero-ul lui Ravel, pe care il leaga intr-un mod foarte plastic de acea epoca: «Stiu ce inseamna pentru generatia ei acea fraza repetata, intruna reluata, impusa de ritm si de crescendo. Boleroul nu este o piesa muzicala la fel cu celelalte. Este o profetie. Povesteste istoria unei manii, vorbeste de o foame. Cind ia sfarsit in violenta, tacerea care urmeaza e teribila pentru supravietuitorii nauciti», iar atunci cind Ethel contempla dezastrul financiar in care a esuat familia ei, se asaza la pian, in mijlocul portareilor, pentru a interpreta o Nocturna de Chopin: «Era bun-ramasul spus de ea muzicii, tineretii, dragostei, bun-ramasul adresat lui Laurent, Xeniei, domnului Soliman, Casei Mov, tutror lucrurilor pe care le cunoscuse.» Ce mi-a placut in mod deosebit este faptul ca Le Clezio nu exhiba cu violenta ororile unei epoci, nu este tentat de brutalitatea unor tuse care ne-ar putea trezi poate mai usor din apatie. Le Clezio este unul dintre putinii autori contemporani care mai au curajul sa mizeze pe un anumit calm, pe o anumita discretie, in dulcele stil clasic.
Cartea nu este ingreunata nici de tonul moralizator pe care tind sa-l capete romanele unde apar cuvinte-povara precum «nazism» sau «evrei». Le Clezio pare mai preocupat de autentic, de amanuntul veridic decit de adevarul istoric in sine. El nu preda lectii, ci doar scrie aceasta carte «in amintirea unei fete care a fost fara voia ei o eroina la douazeci de ani.»