in Dilema Veche

E o carte dura, cruda, perversa, inteligenta si stranie, cu o scriitura care te incremeneste si te zguduie mai ceva ca o sirma infipta in priza de 220 V. Nici n-ai zice ca e un roman transcris dupa o piesa de teatru (piesa cu acelasi titlu, a aceleiasi autoare, care umplea sala Nationalului finlandez in 2007). Romanul Purificare arata ca un roman sadea, cu un joc complicat al timpurilor si al perspectivelor, cu o zgircenie studiata a dialogurilor si, in general, cu o proza care isi tese poezia neagra din introspectie laconica, privire ratacita in detalii, gind tainic si traire ilicita.
Avem, ca personaje, doua femei: una – o batrina singuratica, traind la o margine de sat estonian pe jumatate parasit; cealalta – o tinara vorbitoare de estoniana cu accent rusesc, murdara si confuza ca un fugar haituit. Tinara apare peste noapte (o noapte din 1992) in gradina batrinei, iar povestile lor intra intr-o apriga concurenta a grozaviilor. Ororile din trecutul batrinei au tipicul anilor stalinisti, cele din trecutul tinerei tin de mizerabilismul si promiscuitatea «tranzitiei» postcomuniste. Treptat, devine limpede ca intre cele doua femei exista varii legaturi «de singe»: ca intre fiinte batute mar de soarta, ca intre rude apropiate, dar si – dupa ametitoare serpentine epice – ca intre tortionar si victima. Sofi Oksanen e o scriitoare puternica si bizara, care stie sa vada enorm atunci cind personajele sale simt monstruos. Romanul ei despre vinovati si rascumparari are ochi pentru cadrele largi cit o epoca, dar si pentru fleacurile simbolice: o scama anume, un strop de saliva, mustele care traverseaza cite un paragraf sau altul, tragind tot la istoria mare. Asteptam filmul.