in Observator cultural

Putini autori contemporani au reusit sa atinga acea autenticitate a rostirii poetice pe care o gasim in ultimele carti ale poetului Marin Mincu. Prozatorul nu este nici el mai prejos, caci cele patru volume din ciclul Intermezzo si cele doua romane „italiene“ propun nu numai o poetica a textualismului si a autenticitatii scriiturii din care destui s-au infruptat tacit, ci si o exigenta a autolivrarii in scriitura pentru care putini erau pregatiti. De fapt, e vorba de acelasi roman, cu mai multe fascicule; un roman care nu doar developa, la modul diaristic, o existenta recognoscibila pina la amanunt, ci care isi punea in pagina, deschis, si formula: „Trebuie sa astept un moment prielnic, cind ceea ce scriu imi da acea impresie a implicarii viscerale despre care vorbeam, prin care pot sa masor chiar in proces, in act, cit de autentic sint in ceea ce scriu. Autenticitatea scriiturii nu se refera, cum am mai spus, la sinceritate (pot exista autori sinceri care nu au nimic autentic de comunicat in actul scriiturii ca atare), ci la acel aflux de traire ce reuseste sa fie exprimata“. Acesta a fost programul scrisului lui Marin Mincu in toate cartile sale, indiferent de gen.