in Bucurestiul cultural

Adam Michnik nu vrea ca istoria poloneza sa se transforme intr-o problema resentimentara si revansarda, respinge absolutismul ipocrit si populismul, se fereste de lustratia care „formeaza si promoveaza un anumit tip uman – omul infricosat de nerusinarea triumfatoare, de calomniile omniprezente, de atmosfera de razbunare, suspiciune si teama“. Demersul lui Michnik nu tine de idealism, ci de experienta proprie, de lectiile de istorie asumate pina la capat, de un crestinism neideologizat, care vine din travaliul asupra sinelui, dublat de pragmatismul unui om care nu mai crede in iluziile absolutiste. La intrebarea pusa de batrinul Leuwen fiului sau Lucien: „Fi-vei destul de ticalos pentru slujba asta?“, Michnik raspunde: „Nu, nu voi fi“. Dar mai important este raspunsul la o alta intrebare, care nu apare explicit in carte, dar care mi se pare evidenta: „Fi-vei destul de bun?“, iar Michnik raspunde: „Da, voi fi, voi ierta“.