in Noua literatura

Daca prima carte ataca formula memoriilor, aceasta abordeaza urmatoarea specie non-fictionala de pe lista: scrisorile. Desi intr-o nota de la finalul cartii Ernu ne lamureste ca e vorba despre un pact fictioal, caci scrisorile publicate nu apartin defel vreunor personaje in carne si oase, marturiseste totusi ca volumul este suma unor „intimplari, idei, obsesii cu care autorul s-a confruntat in nebunii ani ai tranzitiei”. Este o marturisire in care se citeste o asumare dezarmata si e de mirare ca intimpinarile critice nu I-au prins vulnerabilitatea – le-ar fi scutit de multe reprosuri. Ce-I drept, Ernu isi continua contrapunctic profesiunea de credinta, confuzind cititorul (prea) naiv, prins deja in prea multe constructii si deconstructii ale conventiilor, spunind ca „nimic din ce este scris in acest volum nu-I apartine”..Cred ca, dincolo de orice discutii de teoria literaturii, care ar fi foarte util de aplicat acestui volum intr-un seminar, distanta dintre eseu si fictiune trebuie privita mai putin reductionist si cu mai multe nuante, nu ca o prapastie in fata careia trebuie sa decizi net pe care versant te afli, ci poate ca in fata unui piriu pe care te incumeti sa-l treci inot de pe un mal pe altul.