in Observator cultural

Imi amintesc sentimentul de oprire a respiratiei pe care l-am simtit citind aceasta carte, fusesem luat pe nepregatite. Parca citea copilul despre care scria Herta Müller. Era o voce noua, nemaiauzita. Vorbea o limba care nu era nici romana, nici germana. De citiva ani tot auzeam la scoala si, mai tirziu, la facultate despre comunism, despre Securitate. Pentru noi, cei care s-au format dupa 1989, cartile care vorbeau despre opresiunea anilor din comunism descriau dezastre inconceptibile, indepartate. Se crease si o anumita ipocrizie in rindul studentilor. Nu puteai vorbi critic despre aceste carti. Erai, pe loc, catalogat ca insensibil la suferinta parintilor. De aceea, citind Animalul inimii, eram pus in incurcatura. Era o carte care ma „cucerea“ de la primele pagini. Pentru prima data, dezastrul anilor ’80 devenea real, palpabil. Insa nu din aceasta cauza mi-a placut cartea Hertei Müller. Ceea ce citeam in Animalul inimii era o limba epidermica, o limba care se ascundea de lucruri. Explicatia nedumeririi mele aveam s-o gasesc mai tirziu intr-unul din textele cuprinse in Regele se inclina si ucide. Scrisul Hertei Müller nu are nimic din realismul romanelor care vorbeau despre opresiunea regimului comunist.