in Suplimentul de cultura

Descriind o lume in care idealul suprem era „denuntul general”, Exercitiul... lui Vianu face mai tot timpul trimitere la ei sau mai bine zis la „diavolul” care vorbeste despre sine la persoana intii plural, spunind „noi”, si nu „eu”. Cuprins adesea de indoiala si de incertitudine, Tudor Vianu reconstituie „ca un psihanalist, ca un arheolog, cu multa rabdare” perioada terorii comuniste: „Oare stiu cu adevarat cum eram? Oare nu sint obligat sa tes despre mine o legenda, sa fabric un text care sa semene cu un vis, pentru motivul bun ca istoria personala – nu mai putin decit istoria colectiva – devine vis, mit?”.
Dincolo de viata plina de neajunsuri, de situatia umilitoare prin care oamenii erau adesea obligati sa treaca, inclin sa cred ca marturisirile lui Ion Vianu alcatuiesc mai curind un jurnal al fericirii (in sensul dat de Steinhard), decit o istorie a durerii.