in Cultura

Cu mare bucurie am citit romanul lui Filip Florian. Scriitorul si-a descoperit vocatia evocarii. Si-a altoit cu frenezie placerea de a crea scene minutioase si alerte, agitate si incitante, aglomerate, insa neobositoare. Avem un autor cu un simt lingvistic extraordinar. Concepe un narator care isi filtreaza ochii si urechile. A vazut, dar n-a reprezentat. A auzit, dar n-a ascultat. A imaginat cotidianul cel mai iesit din comun. Nu apare niciun dialog. Doar stilul indirect liber pe alocuri. Tocmai fiindca a fost prelucrata, viata din carte seamana atit de mult cu experientele umane. Si nu de oricine, ci de o persoana cu un condei ce rasuceste si invirteste chipul zicerii. Precum olarul lutul imbibat cu suficienta apa ca sa fie remodelat si sa aiba aceeasi eleganta si consistenta.