in Dilema Veche

N-am cum sa-mi comentez eu propria scriitura, insa cred ca marele meu noroc e ca atunci cind scriu reusesc sa ajung la un fel de surzenie fata de ce e in jur, ca un autism bun si norocos. Faptul ca reusesc – si sper sa-mi meaga tot asa si mai incolo – sa fiu imun la ceea ce e in jur atunci cind scriu, ma face sa ramin strict cu miza si cu placerea mea. Scriu cit sa-mi placa mie foarte mult ce iese. Poate de aici sa vina acest stil. Totdeauna am incercat sa citesc cu un ochi cit mai strain, la o perioada de timp dupa ce am scris textul, ca si cum ar fi cartea altuia. Ca si cum ar fi o carte care-mi face mare bucurie. In momentul in care simt cit de cit, asta inseamna ca-i bine si merg mai departe.